PE URMELE LUI EMIL RACOVIȚĂ

INTRODUCERE

De-a lungul unui an de zile, echipa de filmare a documentarului „Exploratorul” a mers pe urmele savantului român Emil Racoviță, zoologul expediției Belgica, cercetătorul Observatorului Oceanologic de la Banyuls sur Mer, întemeietorul biospeologiei și fondatorul primului Institut de speologie din lume, de la Cluj.

De la ghețurile Antarcticii până la ghețarul Scărișoara, veți descoperi locurile prin care a trecut Emil Racoviță, odată cu poveștile sale.

Din echipa de filmare, în Antarctica, au făcut parte Xantus Gabor (regizor), Xantus Aron (operator), Cristian Lascu (consilier) și Ana Boariu (producător executiv). Lor li s-a alăturat ca fotograf independent Helmut Ignat, autorul fotografiilor de mai jos. Materialele video din această călătorie, din Antarctica până dincolo de cercul polar nord, au fost realizate de Ana Boariu, iar montajul de Dana Bunescu.

De la Banyuls la Cuevas del Drach și până în peșterile din Munții Apuseni, echipa a fost însoțită de Teodora Marian, care a filmat un scurt “making of” în aceste locuri.

Această pagină, realizată de Tudor Iordăchescu, face parte din proiectul „Emil Racoviță: fotograf, desenator, povestitor”, proiect susținut de Administrația Fondului Cultural Național.

HARSTAD, NORVEGIA

Dincolo de cercul polar Nord, în golful orașului Harstad, se află epava navei Belgica, scufundată în timpul celui de-al doilea război mondial. O mică navă ce a rezistat furtunilor și gheții, conducând spre Sud prima expediție științifică internațională, care a iernat acolo.

„Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic și șubred vas, ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogați, nici puternici, nici renumiți – dar erau conștienți de ceea ce se duceau să facă și știau ce-i așteaptă.

Și ajunși acolo au făptuit greșeli și au fost prada slăbiciunilor omenești – dar au lucrat cât au știut ei mai bine și au făcut tot ce au putut.

Și s-au întors numai 17, zicându-și că moartea celor doi sărmani tovarăși și propriile suferinți nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăuga o pietricică la edificiul științei, la acel focar de lumină, de adevăr și de dreptate, ce călăuzește omenirea spre timpuri mai bune.”

Emil Racoviță – Spre Sud

În această expediție au luat parte 19 persoane. Iată numele și calitatea lor:

1. De Gerlache, promotorul, organizatorul și comandantul expediției.
2. G. Lecointe, secundul, ofețer de marină, însărcinat cu cercetările hidrografice, iar, după moartea lui Danco, și cu cercetările magnetice.
3. Roald Amundsen, prim locotenent
4. J.L. Malearts, al doilea locotenent
5. E. Danco, însărcinat cu observațiile magnetice
6. H. Arctowski, oceanograf meteorolog
7. Dobrowolski, asistent meteorolog
8. Fr. A. Cook, medicul expediției, fotograf și antropolog
9. E.G. Racoviță, naturalist
10. H. Sommers, primul mecanic
11. M. Van Rysselberghe, al doilea mecanic
12. Mateloți: G.Dufour, H. Johansen, E. Knudsen, J. Koren, L. Michotte, J. Van Mierlo, A Tolefsen, C.A. Wiencke

USHUAIA, ARGENTINA

Echipa filmului documentar "Exploratorul" a ajuns la Ushuaia, în februarie 2012. Cristian Lascu și Helmut Ignat, împreună cu ghidul lor, Nicolas Prompt descoperă Țara de foc. În acest capăt de lume, Belgica s-a oprit în decembrie 1898 să se aprovizioneze cu cărbuni; aici, în Canalul Beagle, membrii expediției au văzut pentru prima oara balene, aproape au eșuat în urma unei furtuni puternice și au fost salvați de pastorul Bridges, nu departe de Ushuaia. Astăzi, un sat de pescari amintește de cum arăta orașul de la capătul lumii acum un veac. Cei care lipsesc însă acum sunt indienii... Urmele triburilor Ona și Yamana sunt cercetate astăzi de arheologi. Racoviță a fost printre ultimii care i-a întâlnit și i-a descris.

În jurnalul său, Emil Racoviță nota, scurt:

„Marti, 21 decembrie. La miezul nopții aruncăm ancora în golful Ushuaia… Minunată e linia ce delimitează pădurile, alcătuite aici din fagi foarte frumoși. (…)

Duminică, 2 ianuarie 1898. Furtună pe la ora 2. Nava atinge ușor fundul, se înclină la babord, marea e în scădere. Talazurile se dezlănțuie. Cârja proptită la babord se rupe brusc. Situație disperată când, deodată, plecăm. Petrecem noaptea la Puerto Toro.

Luni, 3 ianuarie. Puntea arată ca după jaf. Ne trezim târziu, nimeni nu a închis ochii de 48 de ore. În jur de 12 plecăm, pe o vreme frumoasă. Recuperăm cele două bărci. Doctorul și Bridges-fiul rămân pe mal. Seara, ancorăm în sfârșit la Harberton, în dreptul casei lui Bridges. Vizită a acestuia. Tânărul Bridges povestește că indienii sunt foarte buni la suflet. Copil fiind, hoinărea cu ei prin păduri.

Miercuri, 5 ianuarie. Ieri seară am fost. Comandantul, Lecointe, Arcto, doctorul și cu mine să-l vizităm pe Bridges. Casa și pivnița sa, prăvălie la parter. Mobilier de mic burghez englez… Ne arată grădina sa, cu flori din Europa și multe legume. Spune că a făcut un dicționar al limbii yahgane cuprinzând 30.000 de cuvinte. (…) Bridges ne cântă câteva cântece yahgane. E o strofă verbală și muzicală simplă, repetată la infinit.”

Emil Racoviță – fragmente din Jurnal

PASAJUL DRAKE

Echipa de filmare a traversat pasajul Drake pe o mare aproape calmă… Ceea ce nu a însemnat că a fost simplu. Ba chiar foarte complicat pentru toți pasagerii care au suferit timp de două zile de rău de mare. Pentru Belgica, traversarea celor peste o mie de kilometri dintre Țara de foc și Peninsula Antarctica a durat aproape 10 zile.

„Voi începe povestirea pățaniilor noastre din ziua de 13 ianuarie 1898, când părăsirăm golful San Juan din Pământul Statelor.

Numaidecât ne-a fost dat să ne încredințăm că faima de care se bucură vecinătățile Capului Horn este îndreptățită. Vântul de apus sufla întruna vijelios și Belgica fu zguduită cu violență de către uriașele valuri, care se formează în strâmtoarea lui Drake. Din fericire prevăzusem aceasta: tot materialul și toate borcanele mele fuseseră fixate cu îngrijire în rafturi anume făcute, și chiar microscopul meu fusese înșurubat de masa din laborator; numai naturalistul expediției nu era înșurubat și din pricina asta a avut de multe ori prilejul să se căiască.

Aceasta nu ne-a împiedicat să executăm mai multe sondaje, care ne îngăduiră să facem mai multe constatări. Între America de Sud și cele dintâi pământuri antarctice există, contrar presupunerilor geografilor, o mare adâncă de 4.000 m, care prelungește bazinul Pacificului.”

Emil Racoviță – Spre Sud

SOUTH SHETLAND

Primul pământ acoperit de zăpezi, aflat deja în Oceanul Antarctic, este cel al insulelor Shetland. De aici, știam, mai erau doar câteva ore până să vedem țărmul Antarcticii.

„La 19 ianuarie întâlnim primul munte de gheață – iceberg – iar la 20 ianuarie, pe o mare răzvrătită, ne aflăm în fața insulelor Shetland de sud. Era liniște și o ceață deasă acoperea valurile mării; din când în când, ea se ridica, ca o perdea groasă și moale, și atunci se iveau, în albeața lor mată, piscuri ascuțite acoperite cu gheață și omăt, cu, ici colea, turnuri de stânci negre și fioaroase, din lanțurile de munți care formează aceste insule. Trecurăm printre aceste insule și ne îndreptarăm spre sud, către pământurile Trinnity și Palmer, țărmuri de-abia întrezărite pe la începutul veacului de balenierele americane.”

Emil Racoviță – Spre Sud

„Sâmbătă, 22 ianuarie: Furtună violentă. O singură pasăre, mare și neagră, prea departe pentru a fi identificată. Ceața e intensă. Plouă și ninge alternativ.

Moartea lui Wiencke.

În jur de ora 6, ajungem să vedem un pământ sau o insulă joasă, complet acoperit de zăpadă. Doar recifele negre care îl mărginesc arată că e vorba de un pământ.”

Emil Racoviță – fragment din Jurnal

STRÂMTOAREA DE GERLACHE

În strâmtoarea de Gerlache - februarie 2012. Echipa documentarului 'Exploratorul" ajungea cu vasul Plancius în locuri trecute pentru prima oară pe hartă de expediția Belgica, în ianuarie 1898.

„Peste noapte furtuna se potolise și pe o mare liniștită am pătruns în strâmtoarea ce poartă azi numele lui de Gerlache. Eram înconjurați de pământuri unde omul nu pusese nici ochiul, nici piciorul și atât de mare e atracția necunoscutului, încât voioși și plini de ardoare am pornit în cercetarea și explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute. Timp de douăzeci de zile am explorat aceste ținuturi ca să le facem harta. De pe corabie am urmărit cu băgare de seamă tot malul de la răsărit (care a primit numele de Țara lui Danco), iar cu luntrea am debarcat de vreo douăzeci de ori pe uscat. (…) Aceste douăzeci de debarcări ne-au permis să stabilim coordonatele de bază pentru întocmirea hărții noastre, ne-au permis să facem observații magnetice, ne-au permis să strângem un bogat material de plante și animale, de roci și de probe geologice.”

Emil Racoviță – Spre Sud

INSULA CUVERVILLE

În februarie 2012, vasul Plancius acosta lângă insula Cuverville pentru o scurtă debarcare. Cristian Lascu, redactor șef National Geographic a stat de vorbă aici cu Laurent Dick, fotograf și membru al unei expediții ce a refăcut, în 2008, pas cu pas traseul navei Belgica.

Emil Racoviță scria în Jurnalul său în ziua de miercuri, 2 februarie 1898, când a debarcat pe insula Cuverville:

„Miercuri, 2 februarie 1898, insula Cuverville: Cobor pe uscat la ora 9, în același loc ca și ieri. De data aceasta mă aflu la poalele rockery-lor de Pygoscelis papua, antarctica nu trăiește aici. Debarc pe o mică morenă ce formează o limbă de pământ... Coloniile se găsesc la aproximativ 30 de metri deasupra nivelului mării, pe pietrele anguloase rulate ale morenei și pe morena însăși.”

Emil Racoviță – fragment din Jurnal

Pasajul este reluat și dezvoltat în volumul „Spre Sud”:

„Mă strecurai pe platforma stâncoasă pe care se statornicise un mare număr de pinguini papuani și cu mulțumire îmi dădui seama că persoana mea le păru, dacă nu simpatică, cel puțin indiferentă. Negreșit, toți se întoarseră spre mine, mă priviră cu băgare de seamă, câțiva cetățeni mai artăgoși scoaseră câteva țipete de protest sau de neliniște, dar văzându-mă că mă așez liniștit lângă ei, fără să le fac rău, nici nu se mai sinchisiră de mine și-și cătară de treburile lor. Am putut deci să-i observ în toată voia, să-i fotografiez chiar, și nu mi-a părut rău de cele câteva ore petrecute printre ei, căci ce am văzut era într-adevăr o priveliște de menționat.”

Emil Racoviță – Spre Sud

INSULA RONGE

„Nu e ceva care să te minuneze mai mult ca o întâlnire cu această ființă ciudată, care se cheamă pinguin. Imaginați-vă un omuleț stând țeapăn pe picioare, având în loc de brațe două lopeți late, cu un cap prea mic față de trupul lui dolofan și grăsuliu; imaginați-vă această făptură purtând pe spinare o haină de culoare închisă, pătată cu albastru, care se subțiază ca o coadă ascuțită ce se târăște pe jos, și pieptul gătit cu un plastron nou-nouț și lustruit. Privind această ființă, umblând pe două picioare cu un mers cam legănat și mișcând într-una din cap, vom avea în fața ochilor un lucru nemaipomenit de drăgălaș și de comic.”

Emil Racoviță – Spre Sud

În februarie 2012, pornind pe urmele lui Emil Racoviță, echipa documentarului "Exploratorul" întâlnea pentru prima oară pinguini pe insulele Cuverville și Ronge, prima fiind insula unde zoologul a petrecut două zile să observe coloniile de pinguini papuani (pinguinii Gentoo). Descoperea că pinguinii aveau un sistem de „grădiniță” pentru a-și păzi puii. Dar ce se întâmplă când un pui cade totuși într-o crevasă?

„Puii, ca la șaizeci, erau adunați în mijlocul orașului, unde în această clipă se aflau numai opt adulți. Aceștia erau înșirați din loc în loc, pe marginea platformei, dar numai pe cele trei părți ce dau înspre mare; niciunul nu se afla lângă faleză. Sub ochii mei se afla un adevărat așezământ de ocrotire, căci cei opt bătrâni erau supraveghetorii, pedagogii însărcinați să ferească puii să nu cadă de sus de pe platformă. Stăteau înfipți pe picioare, gravi și nemișcați, pătrunși de însemnătatea chemării lor. De îndată ce un pui se apropia de marginea periculoasă, pedagogul cel mai apropiat căsca o gură largă și cu un glas sever îl dojenea strașnic. Și dacă atâta nu ajungea, o lovitură de cioc bine plasată chema pe îndărătnic la sentimentul datoriei. Scoțând strigăte ascuțite, rostogolindu-și pântecele durduliu, mișcându-și frânturile lui de brațe, tânărul școlar se întorcea la tovarășii lui, iar pedagogul își relua locul după ce, tacticos, așeza lângă el smocul de puf care de multe ori îi rămânea în cioc.”

Emil Racoviță – Spre Sud

PARADISE BAY

Februarie 2012, Paradise Bay: Nu sunt cuvinte să descrii ce simți, atunci când aluneci cu un caiac printre bucăți de gheață, pe o apa de un albastru transparent și, în incredibila liniște, asculți cum zăpada se prăbușește undeva departe, alunecând în avalanșe… Este o șansă nebănuită să descoperi universul descris atât de frumos de unul dintre primii care a ajuns acolo, biologul Emil Racoviță, mergând pe urmele lui pentru a realiza un film documentar.

„Aș voi să am darul vorbei sau al penelului, pentru a vă putea da o idee despre aspectul fermecător al acestor regiuni când marea e lină, cerul senin și soarele voios. Fotografiile acelor locuri față cu realitatea nu sunt decât caricaturi, căci ceea ce deosebește peisajul polar de toate celelalte peisaje este finețea coloritului, e limpezimea aerului, e dulceața tonurilor, pe care fotografia nu poate să le reproducă.

În adâncimea nesfârșită a văzduhului ceresc, albastrul se subțiază în palide tonuri, iar între el și întunecimea mișcătoare a valurilor mării se desfășoară alba priveliște a țărilor muntoase, sleite în zarea lor de gheață. Munți uriași înalță în aer piscuri învăluite în troienele sclipitoare iar în poale poartă ghețari măreți, ce umplu văile cu masele lor străvezii și pătrund în mare cu frunți prăpăstioase brăzdate de albastru. Ici, colea, răsar din albeață turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase și în limpedea atmosferă polară ele par, cu dimensiuni exagerate, amenințătoare fortărețe ale unei împărății legendare. În lumina aurită a soarelui, gingașe tonuri se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale ghețarilor, se ascund în prăpăstiile troienite. În mijlocul mării, încet și măreț plutesc munți de gheață, albi în soare și albaștri în umbră; la picioarele lor apa înverzește în unde de safir și valurile pătrund zgomotoase în grotele lor sinilii și ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile și tăieturile coastelor, alți munți de gheață, prinși de fund, se înșiră ca monstruoase năvi, în porturi de marmură albă. Și oriunde te uiți, fie în cer, fie în apă, fie în țările muntoase, totul e limpede și clar, luminos și dulce, armonios ca formă și culoare.”

Emil Racoviță – Spre Sud

PE CONTINENT

Să te îndepărtezi de singurul loc ce pare sigur și să îndrăznești să rămâi o noapte pe continentul Antarctic: o experiență de neuitat. Singurul loc sigur pare vaporul care te poartă prin strâmtoarea unde insule de gheață plutitoare trec pe lângă "nunatak"-urile întunecate, cum le denumea Emil Racoviță, zoologul expediției care a făcut harta strâmtorii de Gerlache. Cristian Lascu, redactor al revistei National Geographic și consilier al documentarului "Exploratorul", a petrecut o noapte pe continentul înghețat în februarie 2012. Nava Plancius s-a îndepărtat pentru a reveni doar a doua zi, iar cei câțiva îndrăzneți au rămas singuri, în desăvârșita liniște întreruptă spre dimineață doar de strigăte de pescăruși.

„Printre cele dintâi rezultate pe care le-au adus debarcările noastre a fost constatarea că omătul și gheața acoperă toate pământurile pe care le-am vizitat. Limita zăpezii eterne mai că se confundă aici cu nivelul mării, ceea ce înseamnă că nici la sfârșitul verii omătul nu dispare complet.... Și totul este acoperit de gheață și zăpadă prin aceste ținuturi pustii ale Antarcticei. Sigurele părți descoperite sunt câteva maluri foarte înalte, câteva piscuri singuratice; „nunatak”-uri întunecate care străpung inlandsis-ul, câteva plaje mici și, în sfârșit, câteva insule și insulițe răspândite prin strâmtoarea de Gerlache. Cum era și de așteptat, doar în aceste locuri am putut descoperi și o manifestație a vieții vegetale și animale, și aceasta cât de săracă și cât de simplă! (…)

Pe insulele sterpe și-a stabilit domiciliul un goenland alb și cenușiu (…) O rândunică de mare (Sterna sp) cuibărește în aceste locuri și curajoasa păsărică urmărește cu strigătele și cu zborurile sale amenințătoare păsările mari care încearcă să se apropie de cuibul ei. (…) Cea mai mică pasăre care locuiește prin aceste regiuni este pasărea furtunii (Oceanites oceanicus)… Pe insule și pe stâncile pleșuve locuiește un cormoran… Toate aceste păsăro seamănă la înfățișare cu locuitorii mărilor europene. Nu tot așa două grupe de păsări numite pinguini și chionide.”

Emil Racoviță – Spre Sud

FOCILE

O mare surpriză rămâne mereu întâlnirea cu o focă… Le-am văzut în arhipelagul Palmer, în vara antarctică 2012, respectiv în luna februarie. Un veac mai devreme, Emil Racoviță le descria succint în Jurnalul sau și în conferințe, pregătind o amplă monografie pe care, din păcate, nu a reușit să o termine. Documente inedite, fotografii și desene se află astăzi în colecția Muzeului Antipa.

„Pe ghețurile plutitoare sau pe plajele pietroase se văd, din când în când, niște mase mari și informe, niște fusuri lungi: sunt focile. Cea mai comună este foca lui Weddel, care poate avea o lungime de peste doi metri.

Adevăratul leopard de mare este rar pe banchiza noastră. E cea mai mare dintre focile antarctice. Trece de 3 metri lungime și e cea mai carnivoră…

Focele cele mai comune sunt falsul leopard și foca mâncătoare de crab. Pe cât de blândă e cea dintâi, pe atât de supărăcioasă e a doua. Nu era tocmai nimerit să fii pe aproape de fălcile înarmate cu dinții ascuțiți și cu molari cu 4 vârfuri, aduse înspre fundul gurii.

Foca lui Ross am întâlnit-o vara și în puține exemplare… când o necăjești, își umflă laringele, lăsând capul pe spate.. scoate triluri și arpegii pe cât de sonore, tot atât de bizare… Mărturisesc că aceste sunete nu formau o muzica tocmai melodioasă, dar în Antarctica, unde ca să-mi mulțumesc nevoile muzicale aveam numai glasul tovarășului și prietenului meu Arctowski, care cântă opere poloneze, cântecul muzicantului antarctic ne pricinuia o oarecare plăcere.”

Emil Racoviță – Spre Sud

PORT LOCKROY

În partea de nord-vest a Insulei Wiencke, un port natural a devenit, de-a lungul timpului, refugiu pentru baleniere, loc potrivit pentru o bază militară în al doilea război mondial și ulterior punct de cercetare științifică, închis în 1962 și devenit muzeu. Laurent Dick, fotograf și ghid antarctic, ne dă câteva explicații despre situl istoric 61 din Tratatul Antarctic.

„Miercuri, 9 februarie. Insula Wiencke: Dimineața la 7, Arctowski, doctorul, Danco și Lecointe fac o debarcare. (A XV-a debarcare). Îmi aduc mușchi și licheni, primii alcătuind un adevărat covor de-a lungul pâraielor alcătuite din apa de topire. La ora 11 ½, o altă debarcare pe o insulă joasă acoperită de zăpadă și slujind ca loc de ședere câtorva pinguini cu cap negru. (…)”

Emil Racoviță – fragment din Jurnal

Vrei să trimiți o scrisoare din Antarctica? Atunci ai nevoie de un curier… Fosta bază britanică de cercetare de la Port Lockroy a devenit nu numai muzeu, ci și poștă. O emisie unică de timbre poate fi folosită doar de aici, iar vederile și scrisorile ajung la destinație într-un timp surprinzător de scurt, având în vedere izolarea acestei insule și distanța față de prima localitate adevărată. În continuare, voluntarii de la Port Lockroy observă și supraveghează coloniile de pinguini.

BALENELE

Ceea ce pentru exploratorii de acum un veac era normalitate, a devenit astăzi, din păcate, o întâlnire rară: întâlnirea cu balenele. În februarie 2012, în strâmtoarea de Gerlache, ne-am întâlnit cu aceste ființe calme și fascinante în drum spre insula Cobălcescu.

„Canalurile și strâmtorile sunt vizitate de cete numeroase de balene. În golfurile pline de ghețuri plutitoare, la suprafața apei se produce deodată o vâltoare: o mică ridicătură conică și neagră se ivește, se deschide la vârf și dă drumul la o coloană de aburi albi care descriu spre cer o curbă elegantă. Apoi se arată o namilă lungă și întunecată, care se afundă cu o mișcare de rotație și totul dispare. Exercițiul se repetă de patru sau cinci ori la răstimp de câteva minute… Cârduri numeroase de Megaptere ne împresurau aproape în tot timpul șederii noastre în strâmtoarea de Gerlache și puteam vedea și auzi, ziua și noaptea, răsuflarea lor puternică.”

Emil Racoviță – Spre Sud

INSULA COBĂLCESCU

„Una din insule a fost botezată Cobălcescu, imortalizându-se astfel numele unuia dintre cei mai mari savanți ai noștri.”

Adevărul, 21 septembrie 1899

Câte șanse sunt să poți ajunge în acest colț pierdut de lume, în Antarctica, pe insula denumită de Emil Racoviță dupa numele profesorului său de geografie? Nici un vas nu oprește acolo și puțini știu de existenta insuliței ascunsă după o insulă mai mare, Two Hummock. Cu ajutorul lui Sebi, mecanicul român al vasului Placius, echipa filmului documentar "Exploratorul” și-a trăit visul.

Joi, 27 ianuarie – Insula Cobălcescu: „În depărtare, cetacee foarte mari sar cu totul afară din apă, ba chiar vertical, cu capul înainte, pentru a recădea, făcând să țâșnească spuma.

O megapteră apare mai târziu de-a lungul vasului.

Debarcăm pe o rockery formată din doi monticuli stâncoși, alcătuiți din roci sienitice. Culmea e locuită de cormorani, baza și valea celor doi monticuli, de Pygoscelis antarctica.

Phalacrocorax carunculatus își construiesc cuiburile din alge marine în zone joase, acoperite în întregime de excrementele puilor. Aceștia sunt îndeobște în număr de 2-3, negri-cenușii, acoperiți cu totul de puf. Unii au deja pete brune. Părinții stau lângă pui, care încearcă în fiece clipă să își vâre ciocul în cel al adulților, cerând astfel să fie hrăniți. Părinții nu se mișcă din loc, deschizând larg ciocul și apărându-și vitejește puii.”

Emil Racoviță – Spre Sud

CANALUL LEMAIRE

În zorii zilei, vasul Plancius intra în canalul Lemaire, îndreptându-se spre sud pentru câteva ore. Eram în februarie 2012. Acum un veac și mai bine, de aici, pentru Belgica a început marea aventură.

„În ziua de 12 februarie părăsim strâmtoarea lui de Gerlache spre Pacific și ne îndreptăm către sud. Țărmul întins al Țării lui Graham se zărea înspre răsărit; nu ne-a fost însă cu putință să ne apropiem din cauza ghețurilor. În ziua de 16, zărim un pământ întins, format din masive muntoase înalte, din câmpii întinse, acoperite toate de gheață și zăpadă. Era desigur Pământul lui Alexandru I, dar încercările noastre de a acosta au rămas zadarnice. Ne aflam în fața banchizei.”

Emil Racoviță – Spre Sud

PRIZONIERI ÎN BANCHIZĂ

„Sosise clipa ca să ne abatem spre sud: „Belgica”, cu pânzele întinse, împinsă cu forța teribilă a vântului, se năpusti asupra banchizei. Gonea ca o săgeată prin canalele deschise și pe lacurile de apă limpede. Șocuri violente ne semnalau că „Belgica” sfărâma un sloi de gheață; (…) în cele din urmă, împrejurul nostru erau numai lanuri și șesuri de gheață de la o sută de metri până la un kilometru în diametru. Belgica înainta din ce în ce mai încet; apoi se ciocni de un an întins și se opri de tot. Zadarnice au fost toate încercările noastre să ne eliberăm. Apa liberă dispăru și Belgica fu prinsă pentru treizprezece luni în strânsoarea de fier a ghețurilor australe.

(…) Aproape vecinic vântul sufla. Neguri groase și cenușii, mânate de furtună, în stoluri neîntrerupte, întunecau cerul. Aprigul viscol curma vederea cu mișcătoarea sa perdea albă și omătul spulberat umplea văzduhul de o pulbere măruntă ca nisipul.

În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mușca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și un singur simțământ ne mai susținea: simțământul datoriei.

Fusesem trimiși aici ca mandatari ai științei și am căutat să ne îndeplinim mandatul pe cât ne-a stat în putere, oricât de grele au fost momentele prin care am trecut. Timp de 13 luni, am făcut observații meteorologice din oră în oră, fără a lipsi o oră. De câte ori puteam, sondam printr-o gaură făcută în gheață și pescuiam animale marine. De câte ori ne permitea timpul, făceam observații astronomice și magnetice cuvenite și, în lungi excursii observam păsările și focile ce locuiau pe banchiză.

Iar din când în când, mai aveam și noi o sărbătoare. I se ura Antarcticei de atâta vijelie și ne dăruia câte o zi frumoasă…

(…) Iarna venea grabita. Soarele se ridica din ce în ce mai puțin… tristețea nopții polare a început pentru noi… Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corabiei. În mohorâtele cabine, ghemuiți lângă sobă, legam în lungi povești, prin firul amintirii ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în țara soarelui, departe… Or în galbena lumină a lămpii răsfoiam cu dor în cărți ce ne vorbeau de soare și iubire. Iar afară, în veci, urgie.

Prin înaltele catarguri, vântul șuiera năprasnic, din timp în timp, turbând, le zguduia până-n țâțână și lemnul înghețat trosea, dând sunete ascuțite. Frânghiile împovărate de gheață se zbăteau nebune în vijelie și vuiau nesuferit și fără preget, izbite de sonorele scânduri ale vasului. Omătul spulberat ne îngropa în lungi troiene și pătrunzând prin crăpături se așeza în praf mărunt în scunda noastră locuință. Prin plăcile lanului de gheață, lung cutremur se trasmitea corabiei strânsa între ele și de vaiet jalnic suna banchiza întreaga. (…)

În sfârșit, la 27 iulie, zărirăm din nou soarele; o boare aurie ni-l vestea de câteva zile, dar la acea dată el însuși ne apăru, însă roșu și bosumflat ca un calup de brânză de Olanda. Și doamne, ce hazliu era, turtit în sensul vertical din cauza refracției! Nu pot să zic că era frumos, dar cu mult drag l-am mai primit! Și din nou răsună aerul de chiote și cântece, și din nou năvăliră în număr mare prietenii pinguini și foci, și din nou lumina își făcu sărbătoare pe lanurile întinse ale banchizei și din nou cu drag ne-am pus pe lucru. (…)

Ne găseam acum în toiul verii și noaptea nu mai urma după zi. Când din întâmplare cerul era senin, puteai să vezi cum soarele desenează pe cer un cerc, fără să apună deloc. Zăpada de pe banchiză se subțiase binișor, din loc în loc mici balte de apă luceau pe lanurile de gheață. Numai starea noastră nu se mai schimba. Belgica era tot înțepenită în șesul nemărginit și nu se arăta nicăieri un semn care să ne dea nădejdea că se vor forma despicăturile ce vor îngădui o ieșire.

Pe la marginea câmpiei noastre se întindea în depărtare spre noi un canal care uneori se lărgea, formând o cale de apă mai bine de un kilometru lățime. Deoarece gheața nu se despica singură, hotărârâm să tăiem un canal artificial care să meargă de la vasul nostru până la acel canal natural. Distanța era de 760 m și, timp de o lună de zile, pe echipe, am lucrat ziua și noaptea. Mai întâi, sfărâmarăm gheața cu târnăcoapele, până deterăm de apă, făcând un șanț îngust de fiecare parte a canalului plănuit; apoi tăiarăm cu ferestraiele gheața ce mai rămăsese sub apă; pe urmă, din loc în loc, plecând de la o margine la alta, fierăstruirăm gheața de-a curmezișul. Cu ajutorul dinamitei, dezlipirăm sloiuri mari de gheață, care fură împinse în canalul natural.

Aproape isprăvirăm munca noastră de fierăstruit și de cărat și mai aveam două zile de muncă ca să scăpăm vasul, când o mișcare puternică zădărnici lucrarea noastră. O despicătură plecând de la canalul nostru și trecând prin dreptul vasului împărți lanul de gheață în două bucăți; cea mai mică fu împinsă spre cea mare și canalul croit de noi se închise. Eram iarăși prizonieri, ba încă într-o situație și mai rea, căci cele două bucăți alunecau una peste alta, iar Belgica se afla chiar între ele.

În dimineața zilei de 13 martie primirăm vânt dinspre sud. Un curent puternic se formă, vasul, împreună cu sloiurile care-l înconjurau, fu împins cu putere spre nord, printre doi icebergi uriași. Presiunile erau formidabile și vaietele gheții asurzitoare. Era în joc moartea sau salvarea noastră: a fost mântuirea… Cu mașinile sub toată presiunea, ne năpustirăm peste ghețuri și după trei ore ne găseam la marginea banchizei. În fața noastră se întindea oceanul brăzdat de valuri spumegânde.”

Emil Racoviță – Spre Sud

DE LA BANYULS LA CUEVAS DEL DRACH

Începând cu anul 1900, Emil Racoviță a fost numit director adjunct al Laboratorului oceanologic de la Banyuls sur Mer. Împreună cu Pruvot, el s-a străduit să întocmească – şi, mai mult decât atât, să respecte – un foarte scrupulos program de cercetări, având drept obiectiv cunoaşterea cât mai amănunţită a faunei marine din partea răsăriteană a Mediteranei. Astfel, în 1904, vajunge să cerceteze peștera Dragonului, pe insula Mallorca, unde, odată cu descoperirea unui crustaceu alb și orb denumit apoi Typhlocirolana Moraguesi, a pus bazele biospeologiei.

„Luntrea lunecă lin, pe pârtii de văzduh nevăzute, ca în vis, spre fund, unde dintr-o boare argintie răsare o pădure năzdrăvană de stâlpi şi pilaştri, de turle şi coloane, de ţurţuri şi flori de piatră, ce se coboară de sus sau cresc din fund, albe şi sclipitoare, sau cernite în umbre străvezii. Cu cât te apropii, cu atât răsar mai multe, cu atât le vezi mai crestate şi împodobite, cu atât eşti mai cuprins de mirarea frumuseţii. Treci sub o boltă măreaţă, aşa de căptuşită de transparente piroane ascuţite, că pare îmbrăcată în blană de peri de gheaţă, şi te afli într-o piaţă mărginită de palate. Pe o faţă se încovoie ferestruici frumos sculptate între zdravene coloane, iar pe alta, din cerdac de filigrană, te privesc curioase cariatide ce susţin foişoare mândre felurit crestate.

De sus coboară un măreţ pilastru care se subţie apoi ca o funie, ca să ţină pe faţa apei un soi de scut gigantic, întreg brăzdat în creţuri. În faţa unei bolte spânzură, mlădioase şi străvezii, draperii lucii şi covoare împletite, iar dintr-un zimţ de bagdadie atârnă, printre fire şi ţarţamuri, o pânză de fireturi toarsă măiestru cu ciucuri la vârf; ai zice că o zână bănăţeancă şi-a pus fota la uscat ! Fundul lacului e o pajişte de nenumărate flori de piatră printre care se înalţă până în pod măreţe turnuri săpate în întregime. Pe mal, o baltă de apă cristalină cuprinsă în albie de alabastru; de la marginile ei, de jur împrejur, se întinde pe faţa apei o dantelă de sticlă desfirată şi pe fund stau grămadă mărgele argintii.”

Emil Racoviță – Speologia, o ştiinţă nouă a străvechilor taine subpământeşti

PEȘTERI DIN MUNȚII APUSENI

În 1920, odată cu redeschiderea Universității din Cluj, este înființat primul Institut de speologie din lume, director fiind Emil Racoviță. Aceasta a fost condiția savantului, acceptată de statul român, pentru ca el să părăsească Institutul oceanologic de la Banyuls și să preia o catedră la Universitatea ardeleană. Insoțit de Renée Jeannel, colaboratorul său, Racoviță face o primă tură de cercetare speologică în 1921, în Munții Apuseni, când descoperă peștera Ghețarul de la Scărișoara, unde a visat înființarea unui laborator de cercetare. Peștera care i-a cucerit inima a fost și ultima pe care a vizitat-o.

“Vorbind despre munca lor comună la institutul clujean, Jeannel aminteşte că, după ce o oboseală nemărturisită – dar despre care ştim că începuse să-şi arate mai demult semnele – devenise din ce în ce mai evidentă, Racoviţă a suferit o sincopă pe când urca abrupt la ieşirea dintr-o peşteră din Bihor şi că, tot fără s-o mărturisească, el a renunţat de atunci la explorările speologice. În scrierea lui Jeannel, momentul în sine nu este precizat, dar putem presupune că nefericitul accident s-a produs la 28 iunie 1923, atunci când Racoviţă a pătruns pentru ultima oară în peştera care i-a fost poate cea mai dragă – Gheţarul de la Scărişoara.”

Gheorghe Racoviță – A ști sau a nu ști, adevărurile vieții lui Emil Racoviță